Miza juridică a cauzei a constat în delimitarea dintre simplul eșec economic al unei societăți și răspunderea personală a administratorului pentru pasivul neacoperit. Organul fiscal a încercat să transforme existența unor datorii fiscale și pretinsa neîndeplinire a unor obligații contabile într-un temei suficient pentru angajarea răspunderii personale a administratorului.
Problema centrală a fost dacă atragerea răspunderii prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014 poate opera automat sau dacă reclamantul trebuie să dovedească, în mod concret, existența unei fapte ilicite, a prejudiciului, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate dintre conduita administratorului și ajungerea societății în insolvență. În apărare, s-a susținut că aceste condiții nu se prezumă și că simpla invocare a textului legal nu este suficientă pentru transferarea pasivului social în patrimoniul personal al administratorului.
Apărarea a fost construită pe ideea că răspunderea administratorului în materia insolvenței are caracter excepțional și nu poate fi fundamentată pe afirmații generale sau pe prezumții largi. Am arătat că organul fiscal nu a indicat în concret ce faptă ar fi fost săvârșită de administrator, în ce perioadă, prin ce acțiuni sau omisiuni precise și în ce mod acestea ar fi cauzat insolvența societății.
În privința acuzației privind continuarea activității societății, am evidențiat că art. 169 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2014 presupune mai mult decât simpla acumulare de datorii. Pentru incidența acestui caz de răspundere, era necesar să se dovedească o decizie de continuare a activității, caracterul vădit păgubitor al acesteia, existența unui interes personal al administratorului și legătura de cauzalitate cu starea de insolvență. Or, organul fiscal nu a dovedit aceste elemente.
În privința acuzației privind contabilitatea, am susținut că nepredarea sau pretinsa lipsă a unor documente nu poate fi echivalată automat cu ținerea unei contabilități fictive ori neconforme cu legea. Am arătat că era necesară dovada concretă a încălcării obligațiilor contabile și, mai ales, dovada faptului că această pretinsă încălcare a contribuit efectiv la ajungerea societății în insolvență. În plus, în cauză s-a invocat faptul că la dosar existau situații financiare pentru anii 2011 și 2012, iar societatea fusese declarată contribuabil inactiv în anul 2012.
În apel, apărarea a urmărit menținerea soluției favorabile din primă instanță, subliniind că motivele organului fiscal reluau, în esență, aceleași argumente formulate anterior, fără a combate efectiv considerentele judecătorului-sindic și fără a aduce probe noi relevante.
Curtea de Apel București a respins definitiv apelul formulat de organul fiscal, menținând hotărârea primei instanțe.
